se-așterne ploaia peste oameni goi,
lăuntrul lor defel necunoscând
eu stau în iesle, dragostea să-mi vând
de porțelan, la mulții mei strigoi.
nu știu de nicipeunde nici de când
am fracturat iubirea noastră-n noi
ci inimile noastre-s doar gunoi
prin mușuroi de nemuriri trecând

dar încă mi se bate dor în piept,
în ochiul minții, cel nevăzător,
dar cine poate spune că nu-i drept.
de amintire-n mine vânzător
o rază de-ntuneric nu aștept
ci doar de-o simplă Umbră-s vânător