Sângele s-a încărcat cu aerul sticlos al pădurilor,
arborii se tem de vântul morții adus de oameni
și apele repezi fără remușcari se răzbună.

Trupul e atins de pulberi ca nisipul roșcat
pătrunde adânc până-n măduva cuvântului
și starea în care se află e una precară.

În gândurile obosite se face frig.

Zilele devin alunecoase și schimbătoare
tot ce este crud se uscă de sete.

Cu iluzia chipurilor de ceară
se retrag din el păcatele cu teama de iad
întorcându-mă din drum văd un oraș luminat.

Mă călăuzește-ntr-acolo ca o stea magică
inima ta cu sânge de fibră sticloasă.