Cum vin fantomele întunericului în preajma singurătății
cu trupuri subțiri de balerine în dans prin aer
și cum se rostește tăcerea pe la colțuri
nimeni nu spune, își înghite cuvintele.

Un lătrat îndepărtat de câine
cu ecoul trimis unul din altul până aici
tulbură un orologiu ruginit
în care timpul nu se mai măsoară prin balans
și clipele se sparg lovite de câte o rază de stea.

Absența nu-mi încape-n zile,
sunetele-mi stau chircite în gât
fără să sară pragul în vorbe ce se aud.
În odaia mea nu mai sunt fantome
sunt fluturii nopții pe lampă
așteaptă lumina
și pentru ei m-am hotărât s-o aprind.

Am văzut icoana de lemn cu ochii Maicii în lacrimi
m-am speriat,
mi-am dus mâna la ochi
aveau lacrimi amare.