Ca niște corbi, zilele
și-au scuturat orele albe peste sufletul meu.
Am sădit iarbă cu degetele care îți cântă Rahmaninov pe omoplați,
iar cuvinte-licurici s-au agățat de epiderma mea.
Atât de tare luminez astăzi, încât îți
văd neliniștea cum paște pe Lună!

Lasă-mi gura aceea de univers, stropii de ploaie care plescăie
pe asfalt!
Șarpele casei și-a înfipt colții ca de mistreț în mâna cu care îmi pansez libertatea; lipită de Marele Zid
îți șoptesc:
mai este timp, să îmi împrumuți
ielele-orele!