câteodată drumul pare nesfârșit (și sensul unde?!),
vulnerabilă și grăbită ca o pasăre ce încă nu și-a construit cuibul, risc să pierd esențialul
și totuși
mă ascund în spatele meu,
stângace și puerilă intru în veșmintele necunoscutului ce pare fericit,
deși el poartă cu două numere în plus sau în minus și are cu totul alte gusturi în materie de modă
incognito sau mai puțin
strivită, iarba doare și rănile pământului ce-mi așteaptă tălpile ca pe-un pansament,
smerenia cocoșului pregătit să mă înalțe în crucea-nopții către dimineață...
rămân.
deocamdată,
patul pe care mi-l aștern cu gesturi de agonic
nu-mi amintește nimic din surâsul mamei, nimic din nemoarte,
nici frumoasa inconștiență a copilului trăitor în povestea perpetuă,
împrejur, abrupți, pereții au uitat să crească într-o casă,
îngeri afundați în podele ca-ntr-o capcană,
străinul privind consternat la prezent ca la o rudă îndepărtată,
mâine-le nebrevetat încă, nerevendicabil
și cum să-mi ascund goliciunea în fața bisturielor,
cum să fiu firească, distinctă și vie, în tot amalgamul ăsta?
pe tavan, uriaș, păianjenul. nu îl văd. simt cum ora se dă înapoi.
o mână tastează. nevrotic–mecanic. execuții.
puțin câte puțin renunț la autodependență
pe rând, fac din mine cortul, iertarea și pâinea,
scripetele acționând durerea în miezul beznei,
pasăre surghiunită să se vindece
chiar și atunci când ea va veni, nu, eu n-o să plec,
ei nu vor ști, dar eu voi continua,
voi vedea lumea din sâmburele unui cireș,
discret voi crăpa ușa, voi fi în războaie. mai mult în iubire,
invizibil, voi completa nuanța până la culoare,
minimul de șansă ca benignul să rămână benign
nu, eu nu fug de viață, nici de altceva
și asta nu de frica de a declanșa instinctul pradă-prădător,
ci pur și simplu pentru că aici este habitatul meu și acum
nu am nevoie decât de o pagină albă