Îmbrățișez apusul
nu pentru că există dincolo,
ci din cauza privirii ei inocente,
noaptea gândurilor mele,
dimineața Suavă a dorințelor nocturne
și amiaza mângâierilor matinale.

Alung răsăritul
pentru că îmi amintește
de dIstanță, de răcoarea
pielii, de dulceața buzelor,
căldura patimii cu care
îmi desface inima în mii de fragmente iLicite
și o cucerește
încet, dual, nefiresc de real.

Adulmec soarele amiezii;
o Văd, îi zâmbesc, îmi zâmbește,
ne apropiem, ne adulmecăm
ca două Instincte pure, paradoxale;
îmbrățișare, uitare de sine,
uitare de ceilalți nebuni
Ai căilor incerte, îndepărtarea
vieților neconcludente și a zărilor neștiute.