în jur s-au îndrăgostit arbori lumii
cu o mie de guri
cerul ca un ochi sticlos s-a aburit de neînțelepciunea iubirii
agățați de
cercul alb al imperfecțiunii
am dat o reprezentație
în toate culorile morții

apoi am înghițit sfera singurătății sublime
luna ca un vârcolac
mi-a supt degetul mic de la picior
ca și cum ar fi dorit să mă deztrupeze
să pot să mor lângă un nor vopsit
în chip de pom
lângă iarba străvezie a cuvintelor
în timp ce liniștea neomenească își
strigă poeții
și le bea rărunchii cu tămâioasă albă

dragostea sâsâie în retină doi arbori lunatici evanghelizează
timpul iubirilor în sepia