nu știi, dar
m-am îmbolnăvit odată cu pământul ăsta bont,
cu țipătul lui dezmoștenit,
constant derapând către interioare
într-un circuit închis, aproape blamat
consternați și mărunți în scutece xl
într-o continuă scufundare
prematur apăruți,
prematur înrolați pentru plecare
în învelișul nostru inconsistent, până la refuz impregnat
de parfumul ei de damă fatală care nu întreabă ce preferi
guerlain, dior, elizabeth arden, doar o ultimă decolare,
patul din paie sau din ploaie, macrameul din care se preling ceara și povestea
prințesei, până și ea prizonieră a locuinței lacustre

cândva
mama avea brațe uriașe,
acolo unde ea înmulțea florile și diminețile,
mai sus de orice dumnezeu,
mai presus de orice întâmplare miraculoasă,
nu ajungeau păsările răpitoare, nici puii lor
nu ajungea părul încâlcit al nopții insidioase,
nici îngerul morții

cuvintele se așază precum condamnații,
resemnate și impersonale:
șoseaua secționând sternuri împotriva oricărui cod rutier,
ochii rămași undeva într-o vitrină,
cazino-ul grande vie și vanitățile lui,
biserica zlătari și chipurile opace de mascați,
psihoza colectivă,
o banală zi de martie în care am purtat cizme lucioase din cauciuc și noroi


brațul dislocat al macaralei acoperă spiridușii cerului

un șantier perpetuu mutilează pacea

o fată cu coadă face jogging prin ploaie