Poet nebun, sunt sclavul clipei mele.
Din multe vieți am vrut să evadez,
Îmbrățișat de lanțuri și zăbrele
M-am învățat să pot să mă trădez.

Nu mă mai cert și nu mă mai alung;
Am încercat ca murgul nărăvaș,
Dar insula-i un cerc etern prea lung
Și m-am întors la fostul meu urmaș.

Și-acum când scriu în tine versul meu,
În doi-ul ăsta-i parcă unul singur
Iubirea mea ești tu și Dumnezeu,
De ce mă simt în portul tău nesigur ?

Copila mea, se vestejește țărmul,
Sau marea-i în adâncuri netrezită,
E poate prea sărac și necitit poemul
Sau insula e-n lacrimi rătăcită?

Eu te iubesc cu un sărut pe frunte
Și brațele-mi spre tine vin nestinse,
Micuța mea dă-mi gura să mă-nfrunte,
Eu sunt poetul tău cu versuri ninse.