și atunci când în sfârșit te prinde din urmă
acel ceva de care te temuseși mereu
ca de o bestie, eroarea cumplită, alter-ego-ul perfid și veleitar
gata oricând să ți se substituie
atunci când
înțelegi că, da, nu-i de glumit
chiar se întâmplă
aici sub ochii tăi, în agenda ta,
la câțiva milimetri,
chiar în tine
(tu ești protagonistul)
deodată
toate spaimele tale devin moi și ireale, cumva ridicole,
(un refuz categoric al subconștientului?
dovada lașității maxime?
o ultimă tentativă de a rezista?)
de parcă altcineva ar trebui să experimenteze
și vezi
floarea crescând în palmă ca o cruce,
perdeaua dându-se la o parte. chemare.
țipătul alb ca de pasăre strivită
și restul.
nu mai rămâne decât curiozitatea,
una aproape bolnavă, masochistă
imaginezi scenarii apocaliptice ireversibile
fără măcar să te clatini
până unde poate merge „totul”?
cine va simți în secunda următoare în locul meu,
cine se va umple cu anxietate și disperare,
mai apoi cu seninătatea inocentă a novicelui
închinându-se instinctual la icoane?
cine va privi ca la un spectacol dramele celorlalți?!
ai noroc: totul nu durează decât o fracțiune de secundă
la o adică cineva te poate bate pe umăr să-ți spună:
trezește-te, s-au dat ceasurile înainte,
la leonardo se fac lichidări,
primăvara sosește intempestiv și obraznic
sau poate nu
altcineva va face constatări, va întocmi dosare, va ridica neputincios din umeri
fără ca tu să-i mai fii martor propriu-zis
de undeva de sus nu vei mai simți
nici durere,
nici spaimă,
nici măcar curiozitate
doar o banală imponderabilitate și un sentiment caraghios de fluture
și totuși...
asta să fie „totul”?!