cuvintele ies dintre rânduri și luminează calea
ori de-al dracului întunecă foaia beznă se face lumea ca smoala
apoi ne amestecăm până când devenim doar unul
respirăm amândoi cu aceeași gură și ne privim cu aceeași ochi același chip
ne uitam la tine în oglindă până amețim până ne crește iarba pe tâmplă

mă așteaptă gara pentru ultimul drum către casă
impiegatul trage sirena știe sunt gata
pășesc spre peron cu tălpile goale zdrelite de pietre cu crucea șiroind pe umeri
cineva îmi spune că m-am uitat în spital într-un colț de salon ca pe un lucru oarecare
este doar un zvon mă întorc acasă semeț mă întorc în pământ și mă ar
și mă răsar pe un petic de lună

spitalul mă disprețuiește cu ură cu flegmă astrală
așa se întâmplă cu toți cei care ne încăpățânăm să trăim
cu bolile atârnate de noi ca niște tinichele
ocupăm paturile unora care abia așteaptă să urce pe scară
ca niște fluturi bezmetici amețiți de lumină

la internare spitalul mai întâi ne triază pe ăștia căpoși ne dă deoparte
și noi ne adunăm stingheri într-un colț și ne spunem unul altuia amintirile
să le dăm mai departe apoi murmurăm poezii fiecare ca pe rugăciuni
până ne prinde dimineața luminați și senini
cu timpul spitalul și-a dezvoltat un fel de anticorpi
niște bărbați cu glugi albe pe cap noi le zicem chirurgii
umblă prin saloane cu o listă lungă atârnând între picioare
ne numără ne împarte trei câte trei ca și cum ar da în bobi despre ce se va întâmpla în lume
apoi ne exicizează ca pe niște furunculi și ne aruncă la câini de cum se înserează