Umbra-i lată pe perete, molcom arde lumânarea,
Teiul vlăguit de iarnă scârțâie lugubru în noapte;
Moșul Ene treaba-și face folosind viclene șoapte
Ca să adoarmă tristul bard însă el privește zarea.

În clepsidră timpul pică, fin nisip dus spre neant
Luna-i firavă și ștearsă sub voal cenușiu de nori
Iar fiind ceas târziu, ascunsă printre ațipite ciori
Buha pe un ram își zice cântul aspru, deprimant.

Se nasc țurțuri sub burlan, neaua cade de pe casă
Un cotoi fuge speriat, vremea pare în schimbare;
Cască într-un jilț poetul, și-a luat porția de visare
Și pe ochi cu luciri negre grele pleoapele se lasă.

Din al picotirii abis foșnet de aripi mari răzbate
Și o făptură grațioasă la un geam deodată apare
Cu păr galben inelat, chipul parcă rupt din soare
Iar talia îi de zeitate ce asceți din minți ar scoate.

Peste lunga cămășuță doar o mantie neagră are
Prinsă cu șnurul subțire lăsând sânii voluptuoși
Să fie lesne ghiciți dar se văd și umeri frumoși
Când ea trece în odaie doar în haina de culcare.

Și sorbind din ochi poetul îl mângâie pe obraz,
Cu degetele fine, lungi ca aievea el s-o creadă
Se îndoaie din mijloc, în brațe voind să-i șadă
Iar bardul îi simte șoldul și trec clipe de extaz.

Ce plăcut se umple odaia cu parfumul ei divin
Și în ce ochi scânteietori el cu vrajă se imbată!
Pe când mâna lui febrilă sânii sub cămașă cată
Ea de brațe tari se prinde cu un feminin suspin.

Alintând fără opreliști coapsa fierbinte și goală
Înspre al lui Venus munte el se urcă fremătând;
După lung sărut romantic, ea șăgalnic surâzând
Cu gest lubric se oferă tandrului bărbat în poală.

Pline de nezise doruri trupuri strâns împreunate
Își găsesc comunul grai în imbold de desfătare…
Dar deodat' stridentă în zori, a cocoșilor cântare
Lasă în ochii treji de bard doar iluzii spulberate.

Întristat el lăcrimează, n-are of-ul cui să-l spună
Lumânarea îi doar un muc, în sobă e întunecime;
Aprinzând o veche lampă caută refugiu în rime
Și pe foaie înșiră visul completat de o minciună.