pur și simplu mergeam și eram orașul acela
care se răspândea prin piele ca un război bacteriologic
mergeam în ritmul trăsurii unde cifra doi forma
o pereche de alb care gesticula înspre mulțimea adunată
să-i conducă pe ultimul drum
mergeam și clădirile se îngrămădeau oarbe în capul meu
nemulțumite într-un fel că trebuie să dureze
alături de alții mult mai plictisiți
din cauză că nu simțeau aproape nimic atunci când întârziau
în jurul unei cești de cafea
mergeam și eram suficient așa cum mergeam
călcam trotuarul până la durere și nu aveam mustrări de conștiință
aproape că nici pași nu mai aveam de frig
dar mergeam încolonați
eu și umbra
eu și orașul
eu și trăsura
eu și albul
mergeam și le făceam la toți cu mâna
pe ultimul drum care mai avea puțin și se unea cu acoperișurile
de unde știam clar că vor urma la întâmplare
avalanșele