E neostoită întinderea pe care-o cutreier
pașii mei sunt atât de mărunți,
nu pot să-mi ajung din urmă gândul.

Ai grije femeie să nu mă îndepărtez de tine
ca o tăcere de sunetele viorii,
s-ar întâmpla acel hiatus între vocalele noastre sonore
și n-am putea fi îndrăgostiții din poveste
cei care aduc pe buze sărutul
și în trup vigoarea acea lăuntrică
care împrospătează lumea,
îi dă izvorul ca unei fântâni
în mijlocul câmpiei arse.

Nu uita că totul se naște și moare
timpul trece uituc pe drumul său nesfârșit,
pune-ți cuvintele în coșul viitorului
măcar câțiva să creadă că ai existat
când alte urme se vor șterge.