Vlăguite de alb, atârnate-ți sunt aripile iar ochii orbi,
flămânzi și nerăbdători îngenunchează în zăpadă,
se roagă apăsat să se întâmple,
ție-ți vorbesc, epavă contorsionată, cadran să-ți fie uimirea,
cum doar tu singur știi să-mpletești vorbirea,
pe cât e de negru timpul unui târziu nedeslușit, sătul și surd
sufletul controlează și străpunge carnea cu legământ de viață,
sclipire vie și chip dumnezeiesc pictat in culori de vitraliu,
maci în bătaia vântului roșu, cu petale aurite si frunze legate
cu bandă de plumb, cu piciorul înalt și buza subțire,
numai bune pentru un molcom apus de soare,
când și tu vei vrea sa cioplești o cupă din care să bei,
și de-ar fi trebuit să se întâmple,
eu îți cotrobăiam cu neîncredere prin telefon.
(28.12.2015)