Ar trebui să fie limbajul cu o treaptă mai sus
Când citești să stai cumva pe vârfuri ca un copil care nu ajunge la înghețată
Să nu știi de unde vine și unde se duce, dar să te bucuri
De curcubeie, de vârtejeul venit pe neașteptate
Poezia ar trebui să fie limbajul la un alt nivel
Care eliberează de citadin, de cunoscut, de tangibil
Ca un balon de săpun ieșit dintr-un pistol viu colorat
Până când se sparge subit de cerul gurii
Poezia ar trebui să fie o lume figurativă în care plutești
Va trebui să urci pentru ea, să cari bagaje inexplicabile
Cu porumbei și sticle cu apă, să ai pe drum pâine
Și alte subterfugii care țin de cald, trebuie să urci pentru ea
Să plătești, să dai în stânga și-n dreapta numai să ajungi
Acolo unde ți se promite că nu te vei mai sprijini de realitate
Poezia ar trebui să te împrăștie, să te facă bucăți
Să te uiți în urma ta, să fii praf și pulbere și cioburi
Și lumea să te plângă, să creadă că ai murit
Dar tu să te bucuri de destrămare, de oasele risipite
Impuritățile să se aleagă de la sine, să se desprindă de corp
Ca un copil de mamă printr-un cordon ciudat, insesizabil
Poezia ar trebui să te țină la suprafața apei
Să te facă să nu mai simți picioarele
Pământul să fie ceva de care să nu fi auzit vreodată
Un fel de iad, unde chinurile sunt veșnice
Poezia are suflet de carne vie
Este un sistem lexical specific organelor interne
Deformează, crăpa, sfărâma sub presiunea sângelului
Cuvintele, stările, așteptările
Poezia ar trebui să dezintegreze, să rupă cătușele
Granița dintre corp și necorp
E nevoie însă de mult lichid incandescent care să curgă prin vene
Și un fitil din fibre de om, poate