Știu, Țară, tu n-ai nicio vină,
cum fără de vină ți s-au dus oștenii;
tu nu ești vinovată că ți-au făcut pădurile hârtie
transformată apoi în bani
buni de cumpărat demnitatea, cinstea, onoarea;
că te-au vândut la fier vechi bucată cu bucată,
că te-au tranșat ca pe porcul de Crăciun
și ți-au trimis inteligențele la export,
lepădându-le ca pe niște măruntaie dintr-un vânat,
umplându-te apoi pe tine de scursurile altora.

Trupul tău atât de frumos și de-mpodobit
e acum o rană
pe care o purtăm în inimile de români -
ăia, câțiva, câți mai suntem
și-n care mai bat inimile precum clopotele Catedralei
atât de deranjante pentru cei care ascultă muzica lepădărilor de Dumnezeu.

Te-aș lua în brațe, ți-aș spune că te iubesc,
dar prea aș semăna cu fariseii care te-agață la butonieră,
bătându-se cu harta-n piept,
înfășurați în o mie de steaguri;
Eu nu-ți spun, Țară, nici cât te iubesc,
nici cât ești de frumoasă -
chiar și așa, nespălată și plină de riduri -
nici nu te iau în brațe,
nu-ți flutur nici steagul,
urându-ți vorbe de adormit copiii,
nici nu-ți voi săruta pământul -
prea m-aș asemăna cu iudele care te vând cu-n sărut...

dar port în mine pământul acesta
și toate apele care-l străbat,
pădurile de brazi și foioase -
ce bruma ți-a mai rămas,
urma plugului și pașii Apostolului Andrei
și clopotele și bisericile tale
în care se trage cu praștia,
și bietul tău trup ca o rană
peste care ploile au venit cu sânge.

Nu, nu-ți spun, Țară, că te iubesc
și știu că tu n-ai nicio vină!