Lâng-un mărăcin străin,
Mă îneacă un suspin.
Ba-mi curg lacrimi ca izvorul,
Că mă ostoiește dorul,
Într-o țară vitregă,
Ostilă, potrivnică.

Și mă rog de nori, de vânt,
Să mă ia de pe pământ,
Să mă ducă-n România,
Unde mi-am lăsat soția,
Și pruncul în scutecel,
Unde crescu singurel...

Să mă poarte peste munți,
Să-mi văd părinții cărunți,
Stând gârbovi de așteptare,
Pe prispă pân' la-nserare,
Tot sperând că voi veni,
Că-ntr-o zi s-or prăpădi...

Du-mă vânt și du-mă dor,
La măicuța în pridvor,
Să-mi așez capul în poală,
Să-i ascult vocea domoală...
Ca pribeag, viața e chin,
Amară ca un pelin.

Că au uitătura rea,
Fără suflet, vorba grea,
Și-mi răspund ca într-o doară,
Ca și cum n-aș avea țară,
Niciun neam și nici strămoși...
Toți străinii-s nemiloși!

Și m-aș duce călător,
Că sunt sfâșiat de dor,
Să ajung pe a mea glie,
În frumoasa Românie,
Să îmi pun o cușmă groasă,
Pantalon, vestă, cămașă,
Tricolor, ca cingătoare,
Că mi-e țara-n sărbătoare.

Și mă-ncearcă dorurile,
Când vin sărbătorile...