mai bine lasă-mi sufletul să dogorească
să pârjolească câteva cuvinte-n jur
decât să piară-n plasa neputinței
sub apăsarea altei glaciațiuni

mă învelesc în frigul orelor târzii
și luna-mi este martor în tăcere
cuvintele plecate-n pribegie
au rătăcit și au căzut pe lungul drum

din ceața putredă ce mă-nconjoară
se-aude-n șoaptă, o poveste
căci am avut și totul am pierdut
nimic din ce s-a rupt nu se înnoadă