Printre sălcii mlădioase se agită un aspru vânt,
Privitor după perdea sorb din ceașca de cafea;
Palid după noaptea albă, cu moralul la pământ
Ascultând o simfonie mă gândesc oftând la ea.

Mi-aș dori ca in clipa asta să o aducă o stihie
În odaia în care scriu, unde arde în sobă focul
Și lăsând-o ca pe-o frunză pe o coală de hârtie,
Să încep un lung poem alintând-o lin cu tocul.

Speriată să-mi citească tot infernul din privire,
Eu în ai săi ochi albaștri să intrezăresc zenitul
Pur ce se oglindește-n lac răscolind o amintire
Și scoțând țigara fină aș aprinde încet chibritul.

Suflând ca pe-o adiere fumul din firavul Kent
Să îmbăt blonda himeră cu parfumul masculin,
Cu lungi degete experte să îi scot cămașa lent
Încropind rapid o strofă despre trupul feminin.

Primul vers va șerpui ca un semn de întrebare:
Oare ce minuni se ascund sub fusta de catifea?
Iar al treilea, scurt răspuns, va țâșni ca o mirare:
Așa coapse fine, lungi n-am văzut decât la ea!

Pe covor scăpând țigara, încă arzând meteorit,
Voi descrie îmbrățișarea de pe masa de stejar;
Posedând splendidul trup ca un amorez grăbit
Nu voi conteni iubirea când podeaua va fi jar.

După cum cere șablonul în finalul plin de fiori
Ea îmi va salva poemul de al ignoranței scrum.
Eu pe rug singur voi arde pentru dragii cititori
Ce-or afla prin librării tot lirismul meu postum.