De câteva ori mi-a venit în avalanșe rostogolit în viteză
Acest ”te iubesc” pe care nu l-am spus, de frică sau cine
Știe naiba de ce, mi l-am oprit în gură așa cum oprești
Un sâmbure de măr, și mesteci, mesteci și nu-l mai arunci
Așa cum am regurgitat citatul din Ecleziast 3-14, nu mai e
Nimic de adăugat, nimic de scăzut, genunchii sunt zdreliți
Acest ”te iubesc” mi s-a dus înapoi, nu știu unde are casă
Pentru că i-aș da foc, nu știu pe unde stă în timpul zilei
Că i-aș scoate ochii și nici unde doarme că l-aș omorî în somn
Apare când vrea într-o caleașcă de aur, de fiecare dată
Parcă mai puternic, înconjurat de centurioni, nici fiarele
Din mintea mea nu l-au mâncat, dacă nu ele, atunci cine?!
Și după toată furtuna sângele l-a adus la mal, încet, încet
Așa cum săruți un copil în somn de teamă să nu-l trezești
Cum ar fi oare să-ți adormi cuvintele pe șira spinării mele...