râsetul tău e perisabil oricând se poate sparge
întemeind cioburi venerice sub vise feerice
de a ștrangula Lumină pân din zamă iasă Dumnezău
zău!
stinge iluminatul acesta al tinelui, ce mă ninge
cu flori de Măr degeaba, primăvara e departe,
înainte ori înapoi, apoi te decojesc până la poezie

în interiorul tău fac lustru, mă simt claustru,
captiv într-o inimă cu rol sedativ
sub acest auspiciu, ospiciu
al mâinilor legate de picioare, acolo nu se moare
se trăiește, ternă, o dramă eternă

picături de râset încă mai plouă
deși mi-am luat o inimă nouă
mănânci castane, zic!, în clipa ce an e
de tine mă dezic
numerotând tavane
sub care în trecut
am petrecut și încă în acest prezent
absent,
încă de pe filmografia memoriei, derizorie-i

de lăcrimezi fecioria-ți doar o mimezi
cu robot de rouă grămezi
pe la noi a dat ciuma și bruma în urma
a ce nu mai vezi