Sărac și singur stau ca într-o bortă
sau ca sub coaja arborelui miezul
ori ca un spirit prins într-o retortă.

În cripta sumbră eu sunt huhurezul,
păianjeni harnici în rotiri atente
la capătul de fir fac titirezul.

La ușă cresc gigante excremente,
de parcă lumea-nfulecă doar struguri,
ori ia din purgativele demente.

Deprins cu beteșuguri urinare,
văd țeava-n fața scândurilor sparte
prin care zorii caută cărare.

Gunoaie și țucale, mâțe moarte
în drum Ie Iasă cei ce vin la mine,
scutind și timpul și-ocol mai pe departe.

Am trup hrănit de duh atât de bine,
încât putoarea dac-ar fi să-l lese,
nici pâinea și nici cașul nu l-ar ține...

Respir cu greu, că sufletul nu iese
pe gură, nici în jos, pe calea porții;
nu mor fiindcă tusea-mi dă accese...

Sunt herniat, spetit de truda sorții
și istovit de munci... pe datorie
de multișor mănânc la birtul morții.

Găsesc plăcere în melancolie
și-odihnă în necaz; cei ce oftează
după dureri – dea Domnul să le vie!

Eram găsit mai om spre Bobotează,
cu-atâta mai vârtos cu cât palate
înconjurau cu fast căsuța-mi brează.

În piept mi-s flăcările terminate,
dureri mai mari pe cele mici le-alungă
și sufletu-i cu aripi retezate.

Stă pe ciolane pielea ca o pungă,
iar în bășică pietrele se-adună
și-n cap bondari afară vor s-ajungă...

Mi-i ochiul istovit, orbita brună,
iar dinții în gingii abia se-îngaimă
și de-i ating ca instrumentul sună!

Pe față port întipărită spaimă;
aș alunga și corbii fără armă,
în holde cu veșmintele-mi de faimă...

Într-o ureche un paing tot sfarmă
și-n alta cântă-un greier noaptea-ntreagă;
nu dorm de-a horcăitului alarmă.

Amor și vers, mâzgălitura dragă
o folosesc de coș, o zvârl ulucei
sau în latrină ca pe-o terfeloagă.

La ce-aș sculpta întruna ca năucii,
când sunt asemeni celui ce sfâșie
oceanu-n-not, dar îl îneacă mucii?!

Aici mă-aduse arta scumpă mie,
ce-a rupt din glorie și mi-a dat partea:
bătrân și la cherem și-n sărăcie...

Distrus, de n-o veni mai iute moartea.