Jerpelit, neras și singur într-o ploaie autumnală
Un hoinar cu mers agale trage des dintr-o țigară;
Oftând deprimat se-agață cu privire tristă, goală
De grăbitele femei neîndrăznind un leu să ceară.

Într-o fustă neagră, sexy văduva cam nedormită
Îi studiază cu ochi aprigi chipul fin dar neglijat
Și întinzându-i o bancnotă, evident dezamagită
Își exprimă dur regretul că nu-i un mascul curat.

Vagabondul mulțumește gutural, profund marcat
Susținând că se băiește chiar de două ori pe lună
Și de vrea la sân Dumitru când va fi ras și spălat
Ar putea s-o contacteze pentru o tăvăleală bună.

Fiind însă înjurat vulgar dă din umeri, face cruce;
Urmărit apoi de câinii vagabonzi în număr mare
Către crâșma Tanti Roza fluierand voios se duce
De-unde iese bruna Lola cu craci super în dotare.

Surâzând ea îl recunoaște ca pe un apreciat poet
Ce i-a fost iubit de suflet în cumplita deprimare
Astfel că și acum îl roagă să-i compună un sonet
Oferind în schimb pat cald, Cabernet și desfătare.

Și de al său braț ea se agață, le stă bine împreună
Amândoi cu ochi caprui, ea frumoasă, el puternic;
Dezinvolți pășesc vorbind, îi studiază lumea buna,
Le zâmbește cu blândețe chiar și preotul cucernic.

Lola are în Curtea Veche la mansardă o cămaruță
Și-a propus s-aibă în preajmă un luxos restaurant.
Seara când acasă ajunge, clienții fiindcă e drăguță
O abordează găsind astfel câte un generos amant.

Însă acum cei doi romantici urcă scările în tăcere,
Ea dorind de multă vreme amor într-un cadru liric
Iar poetul cunoscând că inspirația un stimul cere
Își trimite închipuirea către un vechi decor feeric.

Când ajung în fața ușii, cuprinzând-o ca un mire
Trece cu ea in brațe pragul și–o așează pe divan.
După un prelungit sărut și dulci șoapte de iubire
El își trage răsuflarea bând un franțuzesc molan.

Apoi ea cu gesturi line scurta rochie o descheie,
Trupul alb superb de Venus e-arătat încet, încet
Si jucându-și voluptuoasă rolul biblic de femeie
C-un pervers suspin se oferă musculosului poet.

În lumina clară a lămpii, Lola doarme dezgolită
Iar încercănatul bard scrie versuri, bea și oftează
Când privește la frumoasa cum zâmbește fericită
Încât se intreabă în rime: oare la ce crai visează?

Și compune și se-afundă în a nopții lungi magie
În care el e prințul tânăr ce pe calul său o poartă
În galop rapid ca gândul pe-o tomnatică câmpie,
Departe de ochii lumii și de-o nemiloasă soartă.

Așezați sub un stejar lângă un joc nebun de iele
Amorezii închipuiți se sărută în miez de noapte
Iar din pitorescul cer cad frânturi din stinse stele
Pe când apele îngână un refren din triste șoapte.

Astfel că în zorii leneși când himerele-s plecate,
Un poem tocmai e gata despre doi boemi amanți.
Dedicat fiind unei doamne ce-a iubit pe apucate,
Autorul îl va da-n cramă pe vin negru la berbanți.