Ce voi nu aveți, eu am
liantul prin care se unesc cuvintele-n poeme,
patima aceea a femeilor dezțelenite târziu
cu inima coaptă de așteptare.

Se va întâmpla totul ca o minune
când trupul nu-și mai stăpânește hotarul
de intră prădători pe un teren virgin.

E un fel de consolă sub acoperișul nopții
pe care cad ploi de stele.

Se forțează poarta norocului și intră
călărețul cu mantia poleităde iubire
ce aduce ofranda crezului său.

Am ce nu puteți avea la prima vedere
oricât ați înnopta la marginea întunericului
grăbit să inunde dorința.

Mă separ de voi cum se desparte negru de alb
când răvășiți culorile-n portret
și abundă cenușiul în gânduri.