ai cerut ispășirea și ai aflat-o,
în cele din urmă

numai tu mă auzi:
frunzele care cad în interiorul copacilor
se vor întoarce, cândva,
sub formă de lampioane de luminat sufletul

pe strada ta,
iată, nu există răgaz, nu există visare,
doar îngeri care se simt vinovați,
îi știu după forma cuielor
care-i țin suspendați în aerul gros

uite, pot expectora păsări aliniate-n v,
le pot cuprinde-n batistă,
(pata de sânge se ghicește ca un semn de rămas-bun:
goodbye, my love,
goodbye...),
pot cerne lumina de întuneric,
pot separa orele care vin tot mai oblice,
mai spășite,
de cele în care nu ești

nu e toamnă care să ne copleșească,
doar o melancolie în care ne prăbușim
singuri, rigizi și mâhniți

moartea ne străbate
până la capăt