nu mă mai tălmăci la cap, femeie
știi bine că nu pot muri zilnic
în orice zi să-ți strig rana oftândă
deja toamna asta am ruginit mai mult ca de obicei
mi-am fracturat genunchiul de broască
bătând mătănii
și neprimind afurisenii în gură

ți-am dat până și primenirea sângelui în păcat
în murirea credinței am spart ciobul din ulciorul spart
în măiestria oglinzii
eului asupra de sine
când taci mi se pot vedea
bucăți din pielea proprie pergamentată-n poeziu

ceasornicul arată un târziu,
se curăță doar printr-un prea devreme
înaintarea către dimineață mi-a spart de mutră zorii
noaptea parcurge distanțe fotonice până la mine
în strigătul meu primesc doar palme

noaptea se dezbracă de lună îmbrăcând norul
examenul literei
șterge mănăstiri false de pe retină cuvântul