sunt cuvinte care dor prin însăși alaturarea lor de viață
și durerea nu e totul,
pentru că uitarea în mlaștina indiferenței
sau pasul greșit în nisipurile mișcătoare
aduc moartea prin sufocare
la fel și indiferența
care face mai multe victime decât bolile de inimă
sau decât virulența unei epidemii
și ea roade în tăcere
cangrenă molfăind celulă după celulă
până la ultimul neuron
ziua se naște moartă
purtându-și putreziciunea
orele scuipă sânge
iar minutele gâfâie atinse de fibroză
răceala te cotropește
uitarea sapă la temelia sufletului
iar lanțurile
mâncate de rugină
sprijină limbile clopotului


în temnița indiferenței lui
nu există speranță