Vineri te-am văzut pentru prima dată într-o postură umană
și am fost uimit.
Te-ai coborât de pe norul pe care plutești de obicei
Să speli un geam de la o ușă. Neobișnuit.
Erai atât de concentrată încât nimic nu te-a scos din transă. Nici eu.

Vineri îți stătea bine în negru.
Te-am simțit ca într-un doliu al timpului ce ne omoară câte puțin în fiecare zi.
Când e vorba de mine, parcă te și aud spunând că îmi pierd esența.
Și mai mor un pic. Fiind doar nevoit să îți suplinesc
absența.
Când e vorba de tine, ți-e dor de prietenul tău,
De iubitul care nu e pentru că nu mai e nimic.
Și mai mori și tu un pic.

Vineri mi-am amintit din nou de nevoia de 2,
Doar o coincidență ca multe altele pentru n**.
Au rămas nevoia și dorința ta de a descoperi esența mea,
Bucuria mea pentru succesul descoperirii tale,
Mirosul tău pe perna mea dimineața,
Roza care te surprinde când îți iese-n cale,
Lunile pline în serile calde, dar reci de acum.

Vineri când am plecat, aș fi vrut să nu plec singur.
Poate de dorul de a fi citit ca o carte deschisă,
De prea mult timp, gândurile sunt doar ale mele.
Privite de la tine, par pagini din jurnal,
Sau dintr-o operă nescrisă.

Vineri te-am revăzut pentru ultima oară.
Te-am lăsat să îți asculți liniștea, concertul era-n toi.
Sperând să descoperi ceva nou din tăcerea asta lungă.
Din nou, spre marea mea uimire ai regăsit ideea de noi.