Mi-ai devenit
când ai zâmbit
pentru că m-ai văzut
zâmbind...

Din colțul meu
nu pot lipi la loc
penițele-ncarnate
dar ca și penele căzute
la cuiele cuvinte...

Acum
eu știu să tac,
nu tace nimeni
ca și mine
în urletele unor metafore
și epitete de artizanat...

Eu știu să pierd ultima zare
în care ai fugit
în milimetri de incendiu
pe clipă de suflet existat…

Puțin cotidian
la sânge de speranță
ți-am sacrificat
și ți-am înjunghiat cuvinte
în zvâcnirea unei inimi pe taler,
e mea culpa
că te-am citit în stele
drept refugiu
eu, o pagină pagână,
Lasă-mă să ard...