îmi amintesc de o viață
care-mi ajungea până la genunchi
frământam rugăminți cerului
și desenam pe trup
linia vieții
adăposteam apoi visul
și loveam cu tălpile goale nopțile
grădinile pline cu spini
mușcam pe deasupra avutului
a neavutului

înghițeam în sec
pofta mântuirii
iar groapa din care priveam lumea
devenea și mai mare
devenea casa mea
am întrebat palmele cine sunt
doar pământul a răspuns:
- tu ești un anonim cu lacrimi

decembrie 2009