E mai degrabă scundă, rotofeie,
Ochii-i joacă lumini sprințare pe obrajii celorlalți.
Nu deranjează pe nimeni.
E primită cu batiste roz prinse în colțul zâmbetului
În sfârșit eliberat, se descoperă cerul.
Îți prinde mâinile tremurânde și-i simți respirația
Ca a viței din care se prelinge apa diminețile,
Când, de Rusalii, frunze late de brusture
Înfășoară gleznele. Poți să mergi.
Mai departe o cortină capitulează
La gestul frugal, spontan: un sentiment.
Următoarea oră poate aduce confetti, autografe,
Levitații, o declarație, împăcări, mesajul mult așteptat.

Ea e Viorica, infirmiera, de fapt, niciodată
Viorica, ci Doamna de la recoltări.
Așa o recomandă profesorul-doctor cu spatele adus,
Cu nume inscripționat pe multe papirusuri,
În oracole volubile, prea tăcute uneori,
În carnea câteodată ingrată a unui pacient grandoman
Sau doar în amintirea de o clipă a nu știu cui.
Cu un gest larg te îndeamnă să pășești cu încredere:
Ușa aceea e întotdeauna larg deschisă.
Viorica e prietenă bună cu lumina,
Confesoare a lumilor mărunte, invizibile cu ochiul liber.
Glasul ei miroase a levănțică. A țărână reavănă
Pe care, nici măcar aruncate, semințele prind sevă.
Își azvârlă tulpinile la poarta Sfântului Petru:
Nimic straniu când în prag se arată chiar El.
Viorica e musafirul perfect acolo. Și devine chiar gazdă.

Viorica e voluptuoasă, e verde, e vie, e viță, e viață...e... Vi-o-ri-caaaa!!

Eprubetele cu sânge sunt un soi de sticluțe cu parfum franțuzesc,
Surogate, chiar dacă uneori expirate...
Anodine, cu unul și același nume clișeizat,
Reinventat, înfrumusețat, motivat.
Când Viorica își trece degetele rozalii prin geamul transparent
Tâmplele adie spre nări miresme proaspete ca de smirnă. Te învie.
Viorica merge cu pași mari și siguri ca de soldat
Ultima redută: în brațele ei Basedow, Hashimoto et alii abdică.

Muzica e în culori pastelate,
Iese prin stern, face înconjurul sentimentelor:
Îngheață-dezgheață, întunecă-răsare, înfășoară-desfășoară...
În note lascive urcă în grădinile Semiramidei
Suflete explodează. Prinse în harpele cerului
Scriu formule, descifrează enigme.
În îmbrățișarea nupțială dumnezeii se nasc,
Pui galbeni în găoace din calcar.
Din hora lor soarele sculptează surâsuri
Pe chipuri cândva alterizate.


Cerga roasă atârnă, trage în jos
Sub căptușeala de plumb articulațiile cedează
Scârțâitul lor reproduce mecanisme deteriorate,
Eronat programate.
Din Anghel nu a rămas decât prima literă
Un A care se cască în ritm astmatic,
Sugrumat și impersonal.
De mână îl ține o doamnă respectabilă, în vârstă,
Borurile generoase ale pălăriei cu voal
Îi acoperă ochii, mimica, restul – o umbră
O fi mama?! Doamna de la recoltări??!!