A plecat trupul tău. S-a făcut întuneric.
M-am blocat puțin și-am tras de pătură.
Nu știu cât era ceasul când am început să mă strâng
ca o cală de sete.

Poate era când lumea mea și a ta se desfăcea
și mă priveam cu mirare
când am început să mă strâng
tot mai mult
un submarin cu luminile stinse
cu hublouri în care se izbesc o mână
un umăr o floare.

Ce urlet mă scoate din apele ochilor tăi, închiși și întorși?
Poate era când visam că adorm și așa îmi vor crește alge pe sân
să strângă sărutul tău
întins până la gură.

Dar nu era. Nu era gura, nici ochiul,
m-ai iubi fără el, m-ai iubi fără sâni și cu cioturi în locul mâinilor.
De ce nu ești aici să murim împreună?
Oare plutesc în apele ochilor tăi?

Mă trezesc și mi-s ochii plini de nisip.
Se face ziuă. Înaintez precum lava sub apă.
Îți fac semn cu mâna. Îmi răspunzi,
același semn senzual.
Ești în viață și urma pantofului tău strălucește pe canturi,
Viața din care mă privești ca dintr-un hublou cu margini tăioase.