Trec în zbor cocorii gri sub un cer pătat discret
Cu nori albi se relaxează stând pe spate un poet
Care având fața bronzată și o cămașă șifonată
Mormăie oftând sporadic un poem mai desuet.

La cinci metri în cireș cu cercei grei, primăvara
Splendidă dar întristată că nu-s ploi pe toată țara
Așteptând timpul să-i treacă stă călare pe o cracă
Știind că îi va da papucii sora ei mai sexi, vara.

Soarele fiind spre amiază, ca să evite o insolație
Poetul locul și-l schimbă debordând de inspirație
Chiar sub ăl pom menționat; ridicând ochii jenat
Vede coapse lungi și fine, wow ce mai senzație!

Si luând creionu-n mână el începe să compună
Pe-un caiet cu pătrățele despre o fată tare bună
Ce-avea păr blond în inele, piciorușe frumușele,
Pe care dorea-n apus un holtei palma să-și pună.

Tolănit în iarbă artistul, duios scrie, calm recită
Primăvara strângând craca auzindu-l se excită
Și simțind apoi că-i vine rău teribil de înălțime.
Se dă jos încet din pom de amețeli fiind biruită.

Unduind șolduri de divă, ca de un magnet atrasă
Brusc se împiedică în iarbă ca o palidă mireasă.
Domnului poet speriat, dintr-un lirism pur bruiat
Îi cad plombele privind spre rochița vaporoasă.

C-un impuls de leopard în tălpi goale care-i ard
Sare spre juna picată ce are obraji albi fără fard;
Remarcând în ochii săi lacrimi și albastre văpăi
O privește lung si acuză foc cumplit la miocard.

Ca vorba să n-o lungesc, rezumând cum e firesc
Zic doar că se întâmplă ceva simplu, pământesc:
Primăvara un pic zgâriată se amorezează îndată
Și de sus Dumnezeu vede Ea și el cum se iubesc.

Resemnat El vânturi cheamă și se pune pe tunat,
Adunând nori negri udă cuplul strâns îmbrățișat
Iar românii de pe plai sub cerescul plâns de Mai
Simt toți boarea primăverii ce borțoasă a plecat.