De mult n-am mai sculptat o poezie,
Și dalta de tăcere mi-e știrbită,
Mi-e noaptea rătăcită-n amnezie,
Și mana de nesomn mi-e ruginită.

Cuvintele s-au răzvrătit în mine,
Și curcubeul mi-a negat culoarea,
Am versurile toate clandestine,
În ochii lor s-a năruit chemarea.

Și melodia rimelor mi-e falsă,
Pe coala de hârtie-ncarunteste,
Ai devenit o amintire arsă,
Și lipsa dintre noi,întinerește.

Ascultă-mă,e ceasul cel din urmă,
Vrea un blestem străin să te ajungă,
De vei simți că viața ți se curmă,
Opreste-i ochii-ndragostiti să plângă.

Tu cheamă-mă să bat la a ta poartă,
Eu voi veni,îți voi cunoaște strada,
Și dragostea se va preface-n artă,
Eu al tău prinț,tu Albă ca Zăpada.