ca un bob obraznic de ploaie
copil neastâmpărat al pământului
fiica geamănă a neascultării
necenzurat inundam miriști
nu făceam economie
la timp... anotimp
vorbe
sentimente
petale amintiri și aur mult aur
inelare candide opaițe balansoare către cer
proaspete horele încingeau venele
sângele ca un vin
în teascuri nupțiale
cununi spicele mângâiau
pașii goi ca de serafim
nu cunoșteam sensurile
limitele lor
mă făceau să caut să caut să caut
nu trebuia să se termine cu „ceva”
tulpină clorofilată
mă împărtășeam din soare
ca dintr-o pâine euharistică
nu puteam să cad
să alunec din cer
și cerul meu era... chiar era... era...


..............................................................


refuzată de cuvinte
rămân prizoniera lor
uriașul păianjen captiv al propriei pânze
tăgăduită de iubire
trăiesc doar prin ea agonie care vine tot vine
mușcă din mine orgasmic
că nu-mi mai fac față
mimica o cavernă
eul un non-sens
și te păstrez. te păstrez în mine
ostaticul perfect
te-ai acomodat deja
(nu te-am întrebat niciodată: doare?! doare?! sau ce?!)
în calcarul ce mă înconjoară te simt încă viu
deși într-un fel anume

timpul îmi arată sardonic
chipul de călugăriță fără chemare
zace
pierdut zilnic în oglinzi ivite
din ape
din priviri
din ceruri
din te miri ce
nu știu să număr mătănii
în roba stranie
pleoapele închid stropii ca o secetă

dacă m-ai recunoaște
voalul s-ar risipi
ca o nălucă
din năluci
m-aș întoarce la mine

peste timp în timp mâine cândva oricând

și aștept. aștept semnul care mă va dezlega
până atunci zidește-mă în tine
înăuntru pântecele meu
va crește întunericul ca pe un fiu bun
într-o bună zi
din pașii lui se va desface câmpia


ne vom înălța