a fost prima mea dragoste katarița
una nu foarte mare
două vagoane și-o locomotivă
suficiente cât s-o declar
zeitate tutelară între poiana mare și calafat...
katarița știa să tușească în contratimp cu mecanicul
de-asta o consideram unică
punea lumea în mișcare când
se lăsa cu toată greutatea trosnind pe șine
albea cerul la ora 5 fără un sfert
simțeai cum pleacă frigul din buruieni în pantofi
dar pleca și katarița odată cu el...
asistenta stătea la geam nu o interesa panorama
lumina naturală cădea direct peste împletitura ei
căreia îi făcuse niște mâneci foarte lungi
i-ar fi ajuns să lege cu ele vagoanele definitiv
și pe noi într-o pornire de solidaritate ad- hoc...
dar avea plăcerea destructurării deșira cocleții rebeli
sau lărgea câte-un ochi gândind aprioric
la nebunii incurabili din camera de gardă...
vizavi sta nea nelu de la conserve
nu călătorea singur din superstiție
n-am văzut niciodată gesturi mai tandre
pe gâtul de lebădă albă al sticlei
precum cele ale capsatorului de conserve
care căpăta brusc fobia depresurizării...

asta până-și cambra katarița desfrâul alunecării pe șine...
coboram toți numai nea nelu tăia trotuarul pe diagonală
dacă-l susțineai te-njura de mamă
atunci susținerile nu aveau nicio relevanță....
printre navetiști erau o mamă și copilul ei
puiul de om se-ncăpățâna să citească măscări
scrise cu creta pe pereții interiori și
s-o-ntrebe pe mă-sa ce-nseamnă...
o să-ți spun mai târziu zicea ea
cu fața de culoarea sfeclei mai târziu
n-a mai apucat întrucât katarița a fost trasă pe linie moartă
ca mai toate de pe la noi...