”Încurajare”
când mă gândesc la ideea asta de încurajare
o simt cum mă trage dinspre Interior înspre Exterior.
Este un îndemn de a ieși din tine însuți.
De a te scoate din minți cumva.
Câte minți? De ce ”minți”?

Curaj. De exemplu când vezi un politician vorbind la televizor
să crezi pentru o clipă că el e de fapt un prinț din poveste
visător, curat, iubitor, pur, sincer, credul, îndrăgostit
dar blestemat de o vrăjitoare
și transformat în spurcăciunea care gâlgâie acum pe ecran.
Iată curajul.
Să patinezi adică pe fundul prăpastiei întunecate
pavate cu muci de copii. Copilule.
Copilotule al meu.
Rătăcitor.

Ea a venit prin eter
și m-a încurajat.
M-a tras spre ea adică.
Mi-a arătat Nordul.
Ce este la Nord de mine?
La Nordul de mine.
La Frigul din mine.

M-a tras din interiorul meu
spre Exteriorul general.
Indiferent.
Vârf din vârful degetului ei fulgerător
mi-a zgâriat pe retină harta stelelor.
Un fel de dragoste flască de mine însumi m-a cuprins.
De amintire de mine însumi m-a cuprins
de sufletul care acum locuiește în mâna cu care îmi țin gura ghimpată
soră a celei care scrie acum literele pe care mâine
adică azi
amândouă le vor trimite prin eter pe urmele adulmecate
ale încurajării pe care ea mi-a trimis-o:
din Interior spre Exteriorul.
Ei.
Al meu.
Al nimenostru.

Strigăt de pasăre venit prin pătratul ferestrei
din care noaptea îmi curge în bucătărie
cere răspuns.

Este foarte bine că Poezia există.
Că acum, la piciorul patului din dormitor,
șade Nichita dispus
disponibil în orice clipă.
A scrie orice, oricum, oricând.
A aduce ideile invizibile în zona vizibilului adică.
Și-atât.
”Muie Steaua” de exemplu să scrii copil fiind
și verde pe pereți, ca un cal,
fără să știi că ești de fapt
o amintire.

Ea a venit pe neașteptate
spunând, poruncind cu splendoare:
”Scrie ceva ca să te arăt Lumii.
Ca să te bage în seamă
Lumea.
Ceva din scrierile alea ale tale halucinante”
Care sunt alea?
”Aproape toate”
Dar Lumea, Ea, trăiește în propria ei Halucinație.
Nemărginită. Fără ghilimele.

Însă există vibrațiile. Terapia prin muzică.
Există oameni de știință în alb care cred că dacă îndrepți un anumit sunet muzical
către un anumit organ bolnav din pricina energiilor negative acumulate în el
și dacă pentru acel sunet obținem riguros exact aceeași frecvență
cu cea a vibrațiilor energiilor
halucinant de negative
care s-au acumulat în locul acela bolnav,
atunci punga cu energii se sparge
iar energiile se împrăștie în mod armonios
halucinant
în întreg organismul.

Tot astfel, dacă halucinația mea va atinge întâmplător
la un moment dat frecvența Halucinației generale,
doar întunecând întunericul atunci și numai atunci
Iată porțile Luminii.
Până atunci piramida rămâne, așa cum am stabilit
doar un soclu pentru statuia punctului.

Dacă poeții și-ar vedea de treaba lor de poeți
și ar închide ochii și ar face din vedeniile lor
o Horă din ce în ce mai rapidă, mai centrifugă, mai ciuleandră, mai stelară
stând nemișcați, în locurile în care au fost născuți,
atunci și numai atunci
la Moscova inima lui Putin ar putea exploda în milioane de hălci însângerate
în toate zările lumii
de până și bietul Dalai Lama ar fi nevoit să se șteargă jenat
cu mâneca pe față.
De Sânge.

Bemol. Ton. Ton. Semiton.

Cheia fasolei este poate chiar mugurul acela mic
pe care îl apucam copil delicat cu dinții
din jumătatea de arahidă prăjită.
Atunci. La început.
Acum avem mai multe opțiuni.
Înotăm într-un ocean de informații.
Nu mai trebuie să memorăm nimic.
Trebuie doar să învățăm să ne orientăm.
O mână care în loc de degete are cinci mâini
care în loc de degete au câte cinci mâini
care în loc de degete au câte cinci mâini.
Anume pentru îmbrățișune.

Avem acum nenumărate opțiuni.
Nu trebuie să mai fierbem în bucătărie, ca mama,
scutecele căcate de copilul ei.
Avem pamperși.
Precum și halucinanta posibilitate
de a constata pe viu că,
șomer fiind,
nu mori domnule de foame!
De spaimă Da!

Și arta scriitorului este rodul leneviei lui.
Să lenevești pe jar: Iată Nordul!
Mai sus de Eden!
Acolo unde ceea ce aici numim Spirit
nu e mai mult decât o ceafă de porc la grătarul din curte.
Halucinația grohăitului.
Turația maximă a motoarelor.
Piatră stârnind în apă inele,
ecouri discrete din pereții de peșteră.
Degetul unei foste soții încătușat în aur.
Aztecii.
Winnetou iubindu-l cu tot sufletul pe Old Shatterhand.
Un pumn în tâmplă.
Și stelele.
Și caii verzi.
Și pereții aceștia.

Totul se leagă.
Ca în lanțul acesta prelung care coboară de departe,
din ”Deschisul” lui Rilke poate,
și până la ultima verigă
care este mâna pe care mi-o chemi la luptă.

Există un termen științific numit ”mecanica cerească”
Citesc în calendar:

”11 martie 1811 - S-a născut Urbain Le Verrier, astronom și matematician francez specializat în mecanică cerească. A descoperit prin calcule planeta Neptun, pe baza anomaliilor mișcării planetei Uranus”

Ce să fac Silvia cu mintea asta care mă întreabă instantaneu: Bine măi tâmpitule, în loc să bibilești la ”anomaliile mișcării planetei Uranus”, nu mai bine căscai mai bine ochii ca să-l vezi direct și pe Neptun? Sau ăsta e mai ascuns, așa, după colț?

Dar dacă te gândești că tot într-o zi de 11 martie, dar 1702
”A fost publicat THE DAILY COURANT, primul ziar național englez tipărit zilnic”
totul devine orbitor de clar.

Vorba unui scriitor contemporan fotofobic: ”Adevărul, ca și lumina, orbește”
Iată cum, în loc să tratăm ochiul bolnav, stingem lumina.
Ca să-l menajăm. Că e bolnav săracul.
Minciuna, doar ea așează lucrurile în mod convenabil, armonios, suportabil, la locul lor.

Mecanică cerească.
Asta e Totul.
Și Oboseala.