Poetul oftează: ah, inima mea, plină de cântecul tău!
Eu mă întreb care cântec.
Poate de poezia mea
care nu-i poezie,
de proza mea
care uneori seamănă cu-n teatru de estradă.

Poeți ăștia văd-aud cântece peste tot.
Care cântec?
Sunt banală ca o femeie grasă, măritată,
cu cinci copii și altul în pântec.
Hai, zău, poetule, unde-i cântecul?

Da, știu, aș fi putut fi o privighetoare,
artistă, cum ar veni –
asta da, aș fi putut să te am
la cheia sol a degetului mic.
Dar asta-i dintr-un alt vis,
unul din visele-visuri
ale acestei singure, prea-zănatice vieți.