stând într-un codru mai mare
nu aveam cui să-i spun
cuvântul mărturie
mă afundam în noapte mereu
și cuvântul era greu
era ca și când mi-aș fi
cumpărat o măsuță de scris
și nu mi-ar mai fi
rămas bani de scaun
această neputință îmi venea
de la o ingerință
a gumei de mestecat
construiam zid cu ea
până când nu mai aveam
gură, braț ca s-o refuz
și o boală de stomac
s-a amestecat
ținându-mă departe o vreme
dar într-o primăvară
ca aceasta
a-nmugurit un telefon
cu sunet vechi, cunoscut
care m-a chemat
ca și la început
să stau pe scaunul
rezervat chiar lângă
un păr roșcat care
se îngrijea să se
întoarcă mereu
vrând parcă să se asigure
că sunt la locul meu