Cică bate-a primăvară
tâmpla unui gând amară;
cică bate-un vânt bezmetic,
iar eu, drumul meu ermetic.
Până-n inima pădurii,
unde ți-ai pierdut condurii,
pasul tău desculț străbate
visele-poteci curbate.
Și-a secat pârâul verde,
firul său în dor se pierde;
și la inimă te seacă
boaba morții trasă-n teacă,
șaua pusă pe un cântec
pe care-l știai din pântec.
Pierdut în dantelărie,
fără bor la pălărie,
firul împletești în patru,
să n-ajungi un idolatru,
nici un picimen egolatru,
nici vrăjit de antiteatru.
Cică a rămas izvorul
singur să îmi cânte dorul,
singur să îmi memoreze
viața prinsă-n paranteze,
soarta legănată-n valuri
de pustiu și de amaruri.