seara îmi spun “Dumnezeu a fost un regizor desăvârșit”
a făcut omul și lumea după chipul
și asemănarea sa
și a făcut-o bine
deși pe lumea asta e întotdeauna loc de mai bine
a trasat linii elicoidale a definit corpurile din spațiu
apoi sătul de atâta geometrie descriptivă
a inventat cea mai frumoasă formă din univers
femeia
dar a lăsat și suferința
ai zice ca le-a lăsat la pachet
a venit rândul altor două fenomene tot pe atât de frumoase
ploaia și ninsoarea
pe care Dumnezeu le-a creat în pauza dintre două acte
după care a râs
a râs cu atâta poftă de s-a zguduit cerul
și mai ales a plâns
a plâns atât de mult până s-au umezit pereții cortinei
ar fi vrut poate o vorbă bună sau o mângâiere
ar fi vrut să înțeleagă logica sentimentelor sau logica ratiunii
ar fi vrut să aibă parte de mai puțină singurătate
acolo pe scena goală după fiecare monolog
dar el a făcut omul și lumea după chipul și asemănarea sa
iar după prima ninsoare galactică s-a oprit

seara îmi spun că ceea ce ne ispitește nu ne alungă fricile
că adevăratul nostru chip e teama care ne coboară în oase
și dă naștere unor maladii incurabile
se cuibărește ca o dimineață leneșă în simțurile noastre tocite
știai că frumusețea este la fel ca senzația de foame?
se voalează cu trecerea timpului
seara îmi spun că trecutul meu glorios încape într-o borsetă de vinil
că ne e teamă să trăim mai mult decât ne e teamă de moarte
că țin cu dinții de dragostea noastră cum ține un maidanez
între fălcile-i încleștate o bucată de carne
că femeia din fața mea nu ești tu
ci chiar realitatea pe care o momesc cu fărădelegile mele
pe care o smucesc de păr
și dau cu ea de toți pereții