Am ochii de sticlă colorată,
trec prin beznă cu plăcerea unei stafii,
o umbră obscură se scutură din pereți.
De teamă văd
cum fâlfâie ceva și caută peste tot prin casă,
nu se aude nicio mișcare în afară,
nici măcar un cocoș nu țipă după miezul nopții.
Mi se face inima cât un purice
când îmi amintesc de înmormântarea lui moș Zenovie,
vecinul de peste drum.
Am sub ochi dimineața împiedicată să vină
și o singurătate care-mi smulge unghiile
și le mănâncă.