mă uimești îți zic
și-mi cade întuneric nestins
peste ochi
peste mână peste buze

îmi este greu să mă deschid
mă prind de un gând și trag de mâner
până când se face iar noapte
sau
până când se face iar dimineață
în neliniștea mea

tu lași ușa de la intrare deschisă
să intre aerul rece cumva și poștașul
poate reușesc să-ți un vers bun
prins într-o inefabilă uimire
cu mâna pe clanță

din cuvintele care-mi plesnesc
printre dinți cu atâta candoare
vor răsări sub tălpile tale
niște păsări albe și mari
cusute de mână
pe preșul de gumă

se pare că sunt cel mai posedat om
de cuvinte nescrise
poate sunt un norocos
deși doar tu mai ajungi pe furiș în ochiul meu stâng
închis strâns în neștiire