problemele încep în momentul în care observi că în spațiul tău lăuntric nu mai întîlnești pe nimeni, nici măcar faimosul ego al tău, despre care atîtea femei au spus că e inexpugnabil. întreaga mea existență e apocrifă, cum canonul unei biserici ce nu poate fi asociat nici unui cult. absurd de liber, de impersonal, un capac de roată desprins din șuruburi, căzut pe marginea drumului, șuruburile le-a luat cineva, poate mai prinde ceva în ele. în mine nici măcar ploaia nu se strînge iar strălucirea aia de nichel a lăsat loc reflexelor roșcate ale ruginii.

o plasă de păianjen peste o rană, visele mele. în rană toate cuvintele rămase. o plasă de păianjen în loc de tifon, o plasă de păianjen fără păianjen, demult devorat. o plasă de păianjen ce mă face invizibil, ca și cum toate legăturile mele cu lumea au fost șterse, și am rămas doar un link spre o pagină care nu mai poate fi accesată. sîngele meu e irațional, eu și trupul meu nu suntem aceeași persoană, sîngele meu e irațional, eu și mintea mea nu suntem aceeași lume.

degeaba încerc să umplu golul, șampanie și brînză mucegăită, țigări rulate și beastie boys, prin carnea subțiată de durere se vede lipsa de lumină, ca negura urcînd prin găurile lăsate de explozie din subsolurile orașului după bombardament. nu mai e viață aici, dacă a fost cîndva, a durat cît bucuria unui copil care lipește un petic camerei de la bicicletă apoi dă o tură prin fața fetiței cu păr împletit care-l ignoră.

suntem frunze nou-născute, în locul frunzelor căzute în toamnă. cerul e plin de incendii minuscule, spune-le stele, spune-le soartă, spune-le cum dorești dar supune-le, fă în așa fel încît să nu sfîrșești în ele la începutul drumului. eu mă trezesc dimineața epuizat, diminețile vorbesc despre vise cum bătrînii povestesc amintiri de pe front. alte vremuri, n-or să se mai întoarcă niciodată. la fel și visele, acum e suficient să privești traficul, aglomerația, să simți în nări mirosul de hidrocarburi aromate arse și vei ști că viitorul e mugetul sinistru al animalului cu ochi limpezi ca o lagună ecuatorială în care plutesc morți.

sufletul tău de copil, întinat. și nu cu cerneală, ci cu nopți albe de cocaină, cu nopți negre ca vinul, cu nopți strălucitoare ca diamantele porcilor, cu noți transparente ca pielea prin care aslbastre, venele, împresoară trupul ca un gard electric. și totuși e bine. îmi dau seama că nu am nici o problemă, că nimic nu mă poate atinge. nu trebuie să mă gîndesc decît la faptul că mîine va fi sfîrșitul, și dintr-o dată problemele dispar, ca și cum n-ar exista.

dacă trag o linie, eu nu voi fi niciodată de o parte sau alta a ei, ci dintr-un capăt în altul. o să existe o cutie de carton în care voi sta și mă voi gîndi la tot ce s-a întîmplat și cutia mea de carton va avea consistența zidurilor de piatră. și-o să mă gîndesc la tine într-un bondage cu lanțuri și cîrlige în piele, cum vei zîmbi vieții tale ca la un spectacol de care te-ai săturat, dar publicul mai cere.