Câtă iubire mai vine prin sevă din rădăcini
și câtă ură se mai păstează de nu ne înțelegem,

încotro se îndreaptă dragostea născută din dragoste
cum ochiul vede lumina cu alcătuirea celuilalt.

Uitarea nu te absolvă de nefăcutul normal
pe care trebuie să-l îndrepți în opinia oamenilor
în care încolțește teama care nu iartă,
capătă otravă de viperă.

Numele tău rămâne izvor de ocară

și oriunde scoți capul trebuie plecat,
el poartă sărăcia și piaza rea
ce nu se împacă cu nimeni,
amintire cu fiori ce-ngroapă frumosul
și miroase a ură cu buze de sare.