camera goală
martora propriei mele recompuneri
tot ea stupefiată încercase să mă adune
atunci când
mă pierdeam porțiune cu porțiune
sub scârțâitul șubred al podelei
în lumi subterane igrasioase letargice
cu epiderme debusolante
a înțeles într-un sfârșit
că
ceea ce se întâmpla era necesar
acel „ceva” prin care avea să-mi crească un alt chip
cu ochii întorși spre partea cealaltă
în ungherele sentimentelor incandescente
prin care
luna vine se așază la căpătâi ca un sfeșnic
Dumnezeu îți spune noapte bună
tu nu tragi niciodată perdeaua
te lași acostat de lumină
patul mare se-ntoarce la tine:
„fată necugetată, te iert... de data asta”!
îți îngropi fața în albia lui
îl lași să-ți modeleze trupul
după acela al copacului
în care
el însuși creștea odată
și te simți bine
deși
momentan
ritmul acela impetuos
prin care
rădăcinile sfidează pământul
te amețește