În adâncul celui care mă cred, nu mai sunt,
am rămas risipit într-o ființă străină,
să-i acopăr cu fluturi zâmbetul trist.

Dacă m-ar iubi ar fi prea târziu,
s-a copt miezul din fruct, să-l storci și să-l bei
așa cum tăcerea înghite zarva după furtună,
suspinul se cerne în intimitatea trupului,
mi se furișază uitarea în memorie,
șterge amintiri și pune altceva în lumină.

Cerul de mâine îl voi înlocui cu altul,
toți norii se-mbracă-n armuri de piatră,
pietrele vor cădea pe rând înghețate
umilind plăcerea verdelui crud
dincolo de voința înnoită-n zadar.

Ce știu nu se mai încheagă,
îmi lasă pe umeri tot ce se naște din patimă
nebiruit și cu moartea împăcat.