Când m-am gândit să scriu, nu m-am gândit că scriu
Era doar o speranță, un glas, o poezie
Ce melancolic parcă și totuși minunată,
Mă cuprindea senină cu drag și voioșie.


Prescris sau nu, destinul, ce mi-l citeam în palmă,
Ce m-ajuta adesea să mă trezesc din noapte,
Nu m-ajuta teribil să-mi ispășesc pedeapsa
Ce mi-am închipuit-o determinat de fapte.


Normal, sunt doar o muză și nicidecum ființă;
Căci motivarea strictă de a nu-mi fi fidel,
M-a rupt de conștiință și de natura vie,
M-a transformat în rouă, în vin și în oțel.


De regulă, nu stăm la rând degeaba;
Un pic, ne mulțumim cu o speranță,
La fel cum speră robul și cu roaba
Că vor trăi cândva în siguranță.