precum un anunț că se mai și moare din când în când
asfaltul miroase a ploaie
traversez pe verde pragul dintre zile
golesc buzunarele într-un birt de cartier
cu patimă cu păcat
desfac gândurile în baloane de săpun
zâmbesc amar unei închipuiri
adorm cu ochii în tavanul sterp
parcă din ce în ce mai aproape de podea
mă răsfăț cu un vis de zefirelli
înainte de a mă întoarce
prin furcile caudine ale nopții
la banalitatea altei zile

dimineața trec pe lângă o dugheană cu flori altoite
miroase ca la înmormântări
a crini a veșnicie sau poate a eliberare
doar florile de câmp îmi amintesc de mama mea
și de bucuria de a aduna stele de pe pământ
de felul acesta de a nu crește niciodată
apoi cineva mă înjură
iar eu nu pot decât să-i zâmbesc
ca un tâmp ca un laș ca un terchea berchea
bine că nu mi-a dat o palmă
pentru că încă nu am învățat să întorc și obrazul celălalt

asfaltul își vede în schimb de praful lui
oricum lacrimile nu se combină cu bitumul
par mult mai mari și negre
ca mai toate bubele